Eu nu am fost niciodată o luptătoare. Întotdeauna mi s-a părut că viaţa e bună cu mine si că îmi dă ceea ce mi-am dorit, poate pentru că niciodată nu am stiut cu adevarat ce îmi doresc.
Întotdeauna mi-am dorit iubirea, iubirea aceea cu „i”-mare pe care cu toţii o căutam, conştient sau inconştient. Iubirea nu m-a ocolit în niciuna din formele ei şi totuşi am simtit întotdeauna ca alerg ca o nebună după ea. Toată viata mea e rezumatul unei goane dupa iubire.
Sunt oameni, aşa ca mine, nu mulţi, ce-i drept, care traiesc haotic fiecare clipa storcând-o pâna la ultima picatura de semnificaţii posibile.
Uneori ma întreb care e sensul vieţii, fară a face filozofie. Poate iubirea… dar atunci când suferi nespus din iubire, unde să mai gasesti sensul? În care directie să o apuci? Cine ne arată care e drumul bun? Si ce înseamnă drumul bun? Cum ştim dacă el e sensul pe care îl căutam? Ce facem atunci când simtim că totul se năruie în jur şi când descoperim cu tristeţe nemărginită că sensul în care am crezut cu ardoare e de fapt un nonsens sau e un înteles mult prea greu de descifrat, ce facem? Luptăm, dar eu nu sunt o luptătoare.
De ce trebuie să mă transform în ceva ce nu am fost niciodata? Pentru că pur şi simplu asta e menirea oamenilor? Să lupte, să caute mereu răspunsuri la întrebarile retorice ale vieţii. Si ce ne aşteaptă la capătul milioanelor de întrebări la care mereu căutam răspunsuri? Un alt raspuns mai limpede decât toate la un loc? Sau doar o altă întrebare…retorică? Ce e iubirea? La ce bun suferinta si asteptarea când oboseşti pe drum de atâta cautare şi sfârşeşti în dezamăgire?!