Pe vremea când locuiam într-un cartier bucureştean cu blocuri apropiate unele de-altele, obişnuiam să mă uit seara şi vedeam luminile celorlalte apartamente, uneori siluete distingându-se la ferestre. Şi mă gândeam mereu cine or fi acei oameni, care e povestea vieţii lor? Nu, nu mă interesează telenovelele doar că sunt pasionată de psihicul uman şi mai ales de ce ascunde el.
Sunt convinsă că fiecare persoană are propriile secrete. Unii par precum o carte deschisă dar nu poţi băga mâna-n foc că aceea e realitatea, iar unii sunt atât de introvertiţi încât te întrebi dacă vei reuşi vreodată să cunoşti măcar o părticică din sufletul lor. Mie îmi plac teribil de mult secretele. Dar nu ştiu (şi nu sunt sigură c-aş vrea să aflu) secretele altora. Mă bucur însă de secretele mele, că există lucruri pe care doar eu le cunosc, le-am trăit, le-am gustat şi m-am bucurat de ele.
Amintiri care nu se vor şterge niciodată. Uneori simţeam nevoia să le împărtăşesc ,dar sunt unele secrete pe care e mai bine să le porţi doar cu tine. Pentru că suntem atât de vulnerabili. Pentru că la un moment dat totul se poate întoarce împotriva noastră. Cred că mulţi au fost dezamăgiţi astfel. Dispreţuiesc persoanele care nu ştiu să păstreze discreţia. Din câte îmi pot aminti, probabil în afara perioadei copilăriei şi-a sincerităţii totale, am păstrat cu sfinţenie secretele încredinţate.
Până la urmă, la ce-s bune secretele dacă doar tu te bucuri de ele? Simţi poate nevoia să le spui unui prieten apropiat. Dar dacă ai făcut ceva ieşit din comun, ceva ce societatea consideră a fi intolerabil? Dacă ai dat la o parte toate regulile şi ai trăit la un moment dat fără să dai socoteală nimănui, răsturnându-ţi toate valorile şi aşteptările tale şi ale celor din jur? Ai avea curaj să povesteşti despre asta? Ai putea să trăieşti astfel?
Spune-mi un secret doar… există lucruri care vor rămâne mereu… nespuse?