Povestea unui trandafir

Mai de mult am cunoscut un trandafir. Era boboc pe vremea aia. Era mândru de el că nu e singur pe lume şi că într-o zi, cineva, îl va tăia din grădină pentru al oferii drept cadou unui om drag. Ştia că o să vină şi ziua când o să aducă un zâmbet pe chipul unei domnişoare sau doamne.

Roşu, roşu aprins, înalt, fără prea mulţi spini, îşi dorea să fie cel care pornea o poveste de dragoste dintre doi oameni. Udat cu grijă, îngrijit de o băbuţă ce îl iubea foarte mult, aştepta cu nerăbdare ziua când acel om pentru care era destinat să intre în grădină şi să spună că pe el îl vrea. Zi de zi veneau oameni, însă el tot acolo era. Nimeni nu îl vroia. Speranţa din petalele lui încet se evapora precum se evaporă roua dimineaţa, dar într-o zi un tânăr l-a ales pe el să îi fie cel care să îi spună dragostea ce o purta în suflet unei domnişoare. În bucuria lui s-a desfăcut astfel încât să poată cuprinde toată dragostea pe fiecare milimetru de petală.

A fost primit cu mare drag. Purtat cu grijă în mână de degetele fine ale domnişoarei, răsfăţat petală cu petală, uitat pe banca verde din parc, dar recuperat cu grijă, a ascultat cuminte fiecare vorbă şi a aşteptat primul sărut încărcat de pasiune. Aşezat la mare loc de cinste în dormitorul luminat al domnişoarei, era alintat în fiecare dimineaţă cu vorbe dragi, săruturi fine şi muzică unui suflet pur.

Însă zilele au trecut peste el şi încet, la fel cum relaţia fata a fost părăsită de băiat şi petalele îl părăseau. Speranţa că va renaşte murea încet. Frunzele s-au veştejit una câte una şi tot ce i-a mai rămas erau de căteva petale uscate şi ţepii. Apoi, a venit şi ziua când şi ultima petală l-a părăsit. Tot ce a mai rămas în urma lui a fost o frumoasă poveste de dragoste şi o petală păstrată într-un caiet cu amintiri…

Lasă un răspuns