Vine primavara, sorele a inceput sa ranjeasca prosteste, lumea a inceput sa abandoneze cojoacele, natura incepe sa prinda viata… Atmosfera asta primavaratica a reusit sa ma copleseasca si pe mine amintindu-mi de campaniile alea cretine din preajma sarbatorilor in care eram indemnati de diversi angajati ai MLM-ului bunatatii sa fim mai buni, sa daruim orice, chiar daca nu era nevoie, iar dupa trecerea sarbatorilor sa redevenim oralisti…
N-am percutat, ba chiar mai mult, am fost bad boy in perioada aia, dar dorinta de a deveni mai bun, mai intelegator si ingaduitor mi-a ramas. Nu, nu e vorba de altruism, pana la altruism e cale lunga, iar majoritatea celor care-si propun sa fie mai buni au la baza un obiectiv la fel de egoist ca si al meu, liniste interioara, impacare sufleteasca… A MEA.
Spre surprinderea mea trecerea timpului isi pune amprenta si pe mine, adica incep sa fiu mai intelegator, mai ascultator, mai linistit. N-am fost niciodata un tip conflictual, dar m-am batut, cu argumente, pentru ideile mele, pentru drepturile mele, iar indarjirea cu care ma duelam ajungea deseori la paroxism… Acum imi filtrez trairile, mai ales in disputele cu cei apropiati, cedez, chiar daca am o dreptate evidenta. Stiu ca o reactie de moment poate fi incarcata cu multa rautate, dar e… de moment.
Ca sa ma incadrez in cliseele articolelor blogosferice, ar fi trebuit sa pun acum un citat intelept dintr-un mare filozof din nu stiu ce tara obscura, dar cum intelepciuna nu e una din calitatile mele, prefer sa spun ca varsta isi tranteste apucaturile peste memeaca mea si ma transforma in ceva mai bun, cred, sau cel putin asa ma simt…