Pierdut pe străzi pavate cu piatră cubică, mă agăţam de un muc de tigară pe care îl ţineam în mâna stângă. Acolo am cunoscut-o pe cea care avea să îmi schimbe viaţa pentru totdeauna. Înaltă, un corp arcuiat, parul şaten, prins în coadă, cu blugii rupţi şi o geacă din piele, mă privea de la distanţă şi mă scana cu privirea. Am privit-o direct în ochi şi nu şi-a mişcat privirea secunde bune pâna când s-a ruşinat.
Nu mai ştiu cum şi de ce am intrat în vorbă, însă tot ce îmi amintesc e că am stat până dimineaţa târziu cu ea într-o cafenea de pe strada Eugen de Savoya. Am râs şi am cântat, ne-am plâns necazurile şi ne-am bucurat de fericirea trăită alături de alte personaje, în alte poveşti de dragoste . Zâmbetul ei suav îmi dădea forţă să cred în mine, degetele lungi ce îmi strângeau palma de parcă încerca să o strivească mă făceau să îmi imaginez că trăiesc un vis, aluniţa de desupra buzei mă făcea să zâmbesc de fiecare dată când o priveam, şi ochii ei căprui îmi spuneau o altă poveste nebună… toate acestea mi-au redat speranţa în iubire, chiar dacă în acea vreme nu mai credeam în dragoste şi-n oameni.
Am zâmbit zile în şir. Ne-am trăit povestea de iubire. Mă privea seară de seară cum mă prăbuşeam în braţele ei. Mă mângăia, mă dezmirda cu sărutul ei şi îmi spunea că mâine va pleca. De la început ne-am spus că noi nu ne vom iubii. Noi ne vom respecta, ne vom asculta, ne vom mângâia rănile, dar o să trecem mai departe fără să ne uităm în spate. Noi o să fim acele puncte ce le pui pe o hârtie când rămâi fără cuvinte. O să fim acele semne care îţi trezesc în minte zeci de amintiri frumoase ce nu pot să fie uitate niciodată!
Mereu îmi cerea ca peste ani, să îmi aduc aminte ca existat în viaţa mea, că a fost o persoana care nu m-a iubit, dar care a primit toată afecţiunea mea, tot interesul meu şi pentru care, în acele momente, reprezentam totul. În fiecare dimineaţă, când mă trezeam în braţele ei, o priveam minute bune. Era aşa de simplu să îi spun acele cuvinte magice, dar nu i le-am spus. Am tăcut şi am crezut că nu o să plece. Într-o zi, am găsit-o plângând. Avea bagajul făcut. Atunci mi-a spus că dragostea, pentru ea, e o poveste din trecut, şi dacă o iubesc cu adevărat, aşa cum i-am arătat în tot timpul cât am fost cu ea, am să o las să plece.
Am să o las să îşi găsească singură calea, să îşi trăiască visele, pentru că fără acele vise, viaţa ei e doar o pasăre cu aripile rupte. Şi am lasat-o chiar dacă o mare parte din sufletul meu a murit în acea zi. Am lăsat-o să iasă pe acea uşă, chiar dacă ştiam că fac cea mai mare greşeală din viaţa mea. Am să îmi amintesc mereu de acele zile, care au fost cele mai fericite zile din viaţa mea. Am să îmi amintesc mereu de fiecare clipă în care am zâmbit larg, de fiecare declaraţie de dragoste, de fiecare scrisoare scrisă pe acele hârtii albe, de fiecare dimineaţă când ne dezmierdam printre cearceafurile albe. Am să îmi amintesc mereu de ea!