Chef de viata

Acum o mie de ani, cand eram la facultate in Bucale mi-am spus ca niciodata, dar niciodata nu voi locui in capitala. Nu mi-a placut niciodata Bucurestiul, aglomeratie, agitatie, egoism, tristete…Da, tristete, mi se parea un oras cu oameni tristi…Pe strada, in metrou, in tramvai, toti erau tristi…

Acum, gandindu-ma la perioada studentiei realizez ca de fapt oamenii erau preocupati de grijile cotidiene, erau stresati, nu tristi, cu alte cuvinte le disparuse cheful de viata. Azi, cand cica responsabilitatea familiei mele s-a cocotat in carca mea, tristetea bucuresteana parca m-a molipsit. Motivul? Dorinta de a reusi in viata si de a nu dezamagi…

Si incepi sa muncesti, sa te zbati, sa te stresezi pentru ca vrei o viata cat de cat decenta, normala, fara lipsuri, vrei o casa, vrei o masina, vrei un copil, vrei doi copii, vrei o casa mai mare, vrei o masina mai buna, vrei inca o masina pentru sotie, vrei sa calatoresti, vrei scoli cat mai bune pentru copii, vrei o casa pentru fiecare copil, vrei cate o masina pentru fiecare copil si uite asa cheful de viata se duce oolii de suflet si scade direct proportional cu cresterea pretentiilor de bunastare …

…am ajuns bucurestean fara voie, dar antidotul l-am gasit tot la un bucurestean, unul simpatic si inzestrat cu atata chef de viata ca ar putea genera forme de viata pana si in Marea Moarta, iar bucuria lui e molipsitoare…