Aşa a fost să fie

“Aşa a fost să fie!” – cu asta se consolează oamenii când ceva nu le-a ieşit aşa cum îşi doreau sau asta spun oamenii, entuziasmaţi, când ceva frumos li se întâmplă. Dar, în general, se aplică la primul exemplu.

“Aşa a fost să fie!” sau: nu am ştiut, nu am vrut, nu am putut, n-am avut curaj să duc lucrurile până la capăt. Sau mi-a fost teamă: de necunoscut/ de ce ar putea crede ceilalţi/ că m-aş putea răni/ să risc.

“Aşa a fost să fie!” – am zis-o de prea multe ori. Apoi m-am retras învinsă într-un colţ al meu, aşteptând să treacă momentele, clipele, unii oameni pe lângă mine, sperând undeva în adâncul gândurilor că cineva va prelua ştacheta şi va îndrepta lucrurile în locul meu. Mi-a luat prea mult timp ca să înţeleg că eu sunt singura care mai poate îndrepta lucrurile. Până să-mi dau seama de asta, totul s-a şters în uitare. Au mai rămas doar zvâcniri, care nişte deja-vu-uri, de fapt, amintiri pecetluite cu resemnare, undeva în suflet, răscolite.

Uitându-mă ieri peste umăr, timidă, am văzut oameni care îmi erau dragi şi pe mine, respingându-i, distanţându-mă de ei, doar de teama de a nu fi rănită, lăsându-i să plece, în timp ce mă minţeam că e alegerea lor să facă asta. Dar nu, eu îi alungam intenţionat, fiindcă n-aveam destul curaj să îi ţin lângă mine. Uitându-mă azi în jur, realizez că prezentul ar fi putut să fie cu totul altul, dacă eram puţin mai atentă la cei care au fost ieri. Dar, mă uit încrezătoare spre ziua de mâine, în speranţa că o să-mi dau ocazia să-mi demonstrez că am învăţat din greşelile de ieri, că a avea curaj să-i spun celuilalt ce simt pentru el, nu înseamnă vulnerabilitate.

Nu aşa a fost să fie, ci aşa am vrut eu să fie.

Îmi pare rău.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *