Există zile când îţi vine să te urci pe pereţi sau să spargi vreo căpăţână aşa, cam pe la ora 10. Dimineaţa. Nu dai importanţa, speri că mâine va fi mai bine, înghiţi în sec sau spargi un pahar, eventual strigi la vreun vecin care te culturalizează cu manele sau încurcă butoanele de la telecomandă şi porneşte alarma de la maşină de vreo cinci ori, şi speri ca mâine să fie soare, să-ţi aducă cineva o floare, să treacă…
Şi degeaba, ziua începe bine, dar pe la 10 tot îţi vine să crăpi capul cuiva. Şi trec aşa trei-patru zile din viaţă, până realizezi că nu asta este normalitatea, că e imposibil să vină toţi idioţii într-o singură zi special ca să-ţi mănânce ţie nervii şi începi să-ţi pui problema că s-ar putea să fie ceva în neregulă cu tine: eşti obosită.
De o săptămână urmezi rutina birou-pat-birou-pat, vorba reclamei, vecinii te enervează, copiii sunt obositori, soţul nu mai ştie să facă un masaj cum trebuie, ciorba dă în foc, vasele sunt mai murdare decât de obicei, nu mai ai sare de baie, ciocolata îţi provoacă arsuri la stomac, şeful e idiot, funcţionarii, casierele, vânzătoarele au toţi câte o zi proastă sau sunt în pauză de cafea…
Ei bine, în momentul ăsta se cere o reîncărcare de baterii. Nu ştiu alţii cum sunt, vorba lui Creangă, dar pe mine când mă loveşte isteria e semn că trebuie să mă duc de-acasă. Mă duc în cel mai liniştit loc din lume, sub cel mai albastru cer, unde nu se aude decât vântul şi cocoşii. De fapt nici nu contează liniştea sau culoarea cerului, e mult mai important sentimentul pe care-l am acolo: mă întorc la vacanţele de vară din copilărie.
Drumul e prost asfaltat, surpat pe alocuri, dar mi-e dragă fiecare groapă din el; mi le amintesc şi pe cele care nu erau când umblam desculţa prin apa caldă adunată în ele, plopii de pe margine au fost tăiaţi de mult, dar foşnesc încă în amintirea mea. E un drum pe care calc cu inima deschisă, spre un sat din sufletul meu, între nişte dealuri pe care le-am colindat desculţă în fiecare vară, sub viile din care am mâncat struguri şi piersici verzi.
sat casa de la taraÎn satul meu miroase a ploaie pe asfaltul încins, a mere văratice furate din grădina vecinului de peste drum care crede că are cel mai rău câine din lume, fără să ştie că bietul de el se gudură când vede copii, pentru că toţi copiii îi duc mâncare: struguri copţi şi scoruşe. Mirosul fundiţelor de aluat ne aducea acasă indiferent în ce copac eram cocoţate, şi nu numai pe noi, ci toţi copilaşii din vecini. Să ştie bunica cât succes au scoruşele ei chiar şi la cei care n-au pus gura pe ele, nu s-ar opri din frământat o zi întreagă!
E greu să vă explic cum e, Blaga a facut-o mai bine: „veşnicia s-a născut la sat”. Ştiu sigur ca ăsta e satul despre care vorbea, pentru că atunci când ajung acolo simt că nu mai există timp. Şi mi-e suficient pentru câteva luni de claxoane, fum, praf, reclame luminoase lângă geamul meu, şedinţe cu părinţii, vânzătoare plictisite, vecini isterici şi babe ipohondre.
E drept, numai eu am satul meu atemporal. Şi uneori nici măcar n-am timp să ajung pâna acolo. Dar mă pot întoarce şi altfel la copilarie (pentru că vedeţi voi, dragelor, cred că atunci se încarcă bateriile mele, în perioada când singurele mele griji erau să nu mă prindă mama că nu mi-am tăiat unghiile de două săptămâni): recitesc multe din cărţile care mi-s dragi.
E suficient să văd în bibliotecă : „Un yankeu la curtea regelui Arthur” ca să zâmbesc sau „Medelenii” ori Jules Verne… E păcat că adulţii nu-şi mai găsesc timp să ia din nou în mână cărţile copilăriei, sau discurile care îi entuziasmau la 16 ani. Pentru că e important să nu uiţi niciodată să fii copil, sau adolescent, e important chiar şi pentru copiii tăi să-ţi aminteşti.