Amintiri si lectii de viata: Speranta moare ultima

Postul acesta se doreşte a fi unul cu amintiri, trăiri, clipe de fericire, dezamăgiri, dar şi lecţii de viaţă, din trecut. Cu câteva minute în urmă aveam multe imagini în minte, dar acum parcă sunt mult mai puţine. Aşa se întâmplă de multe ori când simt nevoia să scriu ceva pe blog, iar farmecul pe care vroiam să-l aibă articolul ce urma să îl scriu dispare.

Îmi aduc aminte de prima zi de şcoală. Eram acolo, în mulţime, dar nu ştiam exact ce însemna asta. Atunci totul era în prezent, nu ştiam nimic despre viitor. Nu ştiam ce îmi va împărtăşi şcoala cu adevărat şi nici ce vreau să fiu când o să fiu mare. Au trecut 4 ani. Ultimul a fost cel mai frumos. Acum mi-l aduc aminte că era relaxant, dar atunci am muncit cel mai mult. Nu vroiam să fiu cel mai bun. Mă mulţumeam cu ce realizasem, indiferent că era locul 1 sau menţiune. În anul respectiv începeam să învăţ câteva lecţii ce aveau să mă ajute apoi. La petrecerea de sfârşit, din nou, trăiam prezentul, fără a şti cu ce mă aşteaptă liceul la care am optat.

Au urmat clasele V-VIII. De la primul pas în sala de clasă şi până acum au mai trecut 4 ani. Ani în care am învăţat extrem de multe. Primul a fost cel mai greu, dar nu din cauză că nu cunoşteam pe nimeni. Am început cu stângul. Erau în dreptul numelui meu la catalog destule note proaste. Apoi a devenit din ce în ce mai uşor şi mai frumos. Îmi aduc aminte şi acum şedinţa cu părinţii, cea mai urâtă dintre toate de până acum. Atunci m-am mobilizat şi am trecut peste toate cu bine. De la blocul în care stau eu şi până la liceu e mult de mers. Îmi aduc aminte cum în unele dimineţi mă gândeam la faptul că în ziua ce urmează se aproprie rezultatul la un test în care nu făcusem prea multe. Într-un moment mi-am zis că nu poate fi chiar atât de rău şi ce o fi o fi. Şi dezamăgirea nu dura mai mult de o zi, dacă era vorba de un eşec. De fapt, atunci păstram speranţa până la final, dar nu ştiam asta.

În ultimul an, în clasa a VIII-a aceeaşi poveste. Şanse minime în multe dintre cazuri, dar eu încă îmi făceam speranţe. În ambele cazuri am reuşit şi nici acum nu îmi vine să cred. “Vorbele acestea chiar sunt pe bune!”. Dacă e să mă uit în spate, un singur lucru regret. De 4 ani îmi doresc ceva. Nu pot spune că nu am făcut un pas pentru asta. Regret nişte momente în care eram naiv. Mi-aş zice că peste tot e la fel, dar eu ştiu sigur că aici ceva e diferit. În acest caz rămâne speranţa. Mai este puţin, dar orice este posibil.

Îmi face plăcere să mă gândesc la clipele trăite acum ani buni. Au trecut 8 şi nu îmi vine să cred. Vă invit şi pe voi să vă aduceţi aminte de anii de şcoală, mai ales de primii 8. Pentru mine urmează alţi 4, ce vor fi destul de mult diferiţi de ceilalţi, dar măcar ştiu că am mai trecut printr-o etapă.

Iar speranţa moare ultima!