După mine, sportul e o chestie pe care o faci ca să te simţi bine, ca să te distrezi şi ca să te relaxezi. Nu faci sport ca să munceşti ca animalele de povară de dimineaţa până seara.
În umila mea părere, omenirea a ajuns mult prea departe, a depăşit orice limită a bunului simţ: nu e normal să-ţi scoţi sufletul şi să renunţi la orice urmă de viaţă doar de dragul aplauzelor unor putori ordinare care se uită din fotoliu cu berea lângă ei cum nişte fetiţe de 14 ani riscă să-şi rupă gâtul.
Şi nici unul dintre ei, în mândria lor patriotică, nu se gândeşte că acei copii sunt abuzaţi, că ar fi cazul să sesizeze pe cineva de la Protecţia Copilului. Toţi sunt fericiţi că mai “avem” încă o medalie şi nimeni nu vrea să se gândească la copilăria lor.
Trăim cu impresia că asta şi-au dorit dintotdeauna: să facă performanţă. Să muncească de dimineaţa până seara. Să mănânce porţii cu conforme cu greutatea lor optimă, adică greutatea la care ele sunt capabile de cele mai bune performanţe. Să rămână la un metru patruzeci şi treişcinci de kile.
Să înghită corticoizi de şase ori pe an. Să traiască cu impresia că a aduce în dormitor un coleg e o crimă şi a avea personalitate e cel mai oribil lucru de pe lume. Nu ne gândim că atunci când atunci au fost trimise la şcoală aveau în jur de cinci ani şi în nici un caz nu îşi puteau da seama ce le aşteaptă.
Nu ne gândim la atunci când realizează că a fi copil înseamnă şi altceva în afară de sărituri, bârne, paralele şi saltele de un metru grosime nu le prea vine să renunţe la cei cinci ani de antrenamente criminale, entorse şi calorii numărate.
În plus, bieţii copii sunt deja atât de îndoctrinaţi de ideea că viaţa aleasă pentru ei de părinţi este exact visul lor încât e mult prea târziu. Cel mai bun lucru care li se poate întâmpla e să se accidenteze suficient de grav încât să nu mai fie capabili de efort susţinut, sau să se îngraşe.
Da, sunt una dintre cei care se uită la olimpiadă. Da, le fac galerie, singură pe canapea. Da, când eram copil aş fi vrut să fiu în locul Nadiei. Da, sunt fericită şi mândră când fetele câştigă.
Dar aş renunţa cu dragă inimă la acea fericire pentru bucuria simplă de a şti ca merg la şcoală de la 8 la 1 şi apoi cu prietenii la o pizza sau la un suc carbogazos şi cu exces de glucide, pentru gândul că vor fi profesoare, kinetoterapeuţi, medici, croitorese sau poliţiste pe care nu le ştie o ţară întreagă, dar care pot purta o sarcina fără probleme, pot mânca la două noaptea fără să se streseze că nu le mai primeşte antrenorul în lotul de concurs şi în general nu au regret.