Cândva pe parcursul vieţii mi-am pierdut abilitatea de a-mi face planuri. Acum doar schiţez ceva, un gând, şi aştept să treacă vremea ca s-o pot dezvolta la faza de “plan”. Ciudat e faptul că de cele mai multe ori, până să apuc eu să mă gândesc că ar fi cazul să merg mai departe cu schiţa aia, mă trezesc că nu mai am nevoie de nici un plan. Că e un fapt împlinit, ca printr-un miracol. Sunt mulţumită cu starea actuală, de fapt chiar îmi convine că nu mai e nevoie să-mi bat capul cu metodele necesare pentru aducerea planului la faza de “realitate”, dar parcă pe undeva îmi lipseşte emoţia si nesiguranţa din adolescenţă, plăcerea de a plănui în cel mai mic amănunt un lucru.
Pentru că sunt sigură că doar în adolescenţă ai curajul să-ţi planifici viaţa aşa cum ai planifica o ieşire la biliard, pe măsura ce te maturizezi şi îţi dezvolţi capacitatea de a face compromisuri pierzi tot acel curaj. Nu cred că există vreun individ de 30 de ani cu toate rotiţele prezente şi la locul lor care să-şi poată permite să spună, sigur pe el, ”în maxim trei ani mă însor şi fac un copil!”, “la vară încep să-mi construiesc o casă” etc, fără strângeri de inimă sau întrebări “şi dacă intervine ceva?”, pe când unuia de 20 de ani nici prin cap nu-i trece că ar putea exista ceva care să-i strice planurile.
Nu e magnifică încrederea cu care se aruncă aceşti copii în viaţă? Curajul nebunesc de a începe ceva nou şi necunoscut? Nu e ciudat că peste ani aceiaşi “supermeni” care acum pleacă la facultate într-un oraş necunoscut fericiţi că “scapă de părinţi” şi fără nici o urmă de îngrijorare vor face ca trenu’ dacă le întârzie copiii de la şcoală un sfert de oră? Că se duc la un examen de care depinde – în ultimă instanţă – viaţa lor viitoare, fără cea mai vagă emoţie, dar un coş pe nas e o tragedie şi un telefon închis e un capăt de lume?
La 17 ani crezi că ştii tot ce trebuie să ştii despre viaţă şi eşti ferm convins la atunci când vei avea copii nu vei face greşelile pe care le-au făcut părinţii tăi. La 30, când ai sau vrei să ai copii, faci ceea ce ţi se părea “greşeală” intenţionat, în speranţa că educând copilul aşa cum ai fost tu educat vei reuşi să-l creşti ca să-ţi semene – pentru că abia atunci poţi fi suficient de detaşat de sentimente ca să realizezi că “greşelile” sunt o parte importantă din ceea ce eşti şi din educaţia ta. Şi de multe ori înţelegi prea târziu zicala aia cu “tot răul spre bine”.