Astăzi a venit Carolică singur să-şi cumpere medicamente. Pentru prima dată. A venit cu ghiozdanul pentru şcoală (la toamnă începe clasa întâi), cu creioanele colorate, încă neascuţite, şi cu vreo trei caiete.
A stat vreo jumătate de oră, mi le-a arătat pe toate, mi-a spus pe care i le-a cumpărat “mami” din Carrefour şi pe care i le-a dat “surioara mai mare, Ioana”, cum o să aibă linii albastre pe marginea caietelor şi cât de frumos ştie să facă deja bastonaşe şi cercuri. Mi-a rupt inima, i-am dat un pumn de pixuri şi vitamina C de rigoare, mixtura după care venise şi a plecat, săltând, ca să-i sune rechizitele din ghiozdan.
Îl ştiu pe Carolică de când avea 4 ani şi nu comunica decât prin interjecţii. E unul dintre copiii daţi în plasament maternal. El, sărăcuţul, a dat peste o “mami” adevărată, şi o dată cu ea peste o surioară şi un frate mai mare. A mai avut noroc de o doctoriţă admirabilă, care s-a dat peste cap să-l facă bine.
La patru ani nu ştia să meargă, şi la cât de micuţ era nu cred că ar fi putut oricum, şi nici să vorbească. Venea lunar, împreună cu Ioana (care la 14 ani îl păzea ca o lupoaică) şi cu “mami” să-şi ia medicamentele şi vitaminele, zâmbea cu toată gura şi ochii lui negri deveneau aproape albaştri de fericire dacă te strâmbai la el. A făcut progrese foarte repede şi când a început să vorbească a spus toate cuvintele corect, cu accent (şi acum pronunţă “suriOAra”, “caietUL”).
Aleargă, e vioi, şi îşi iubeşte familia. Cea la care stă acum, pentru că acest copil are şi mamă, şi tată. Mama şi tatăl lui sunt căsătoriţi legal, au casă, curte, joburi, şi un singur copil, pe care vin să-l vadă o dată la două săptămâni pentru două ore.
Nu ştiu de ce l-au dat. Sincer, nici nu cred că mă interesează. Carolică e fericit cu “mami”, fără să ştie că “mami” plânge de câte ori n-o vede el: a fost avertizată că va fi pus pe lista de adopţii.
Adina e şi ea o fetiţă cu părinţi care n-au vrut-o. Au plecat în străinătate, la lucru. Cea care a luat-o “în plasament”, o bătrână, nu şi-a bătut prea mult capul cu fetiţa. I-a dat să mănânce, haine, şi a pleznit-o periodic pe cele mai diverse motive, că bătaia e ruptă din rai şi copilul oricum face prostii. Până la urmă a văzut-o o doamnă şi a luat-o pe Adina la oraş, s-o ducă la grădiniţă.
Bineînţeles, ne-legal, salariul de asistent maternal îl încasa tot baba. Doamna respectivă, “Lili” îi spune Adina, are şi acum grijă de ea, o duce la şcoală, în parc, o ajută la lecţii şi trăieşte cu spaima că într-o zi va veni mama ei s-o ceară înapoi.
Sunt oameni care se bucură de fiecare moment pe care îl au. Spre deosebire de cele trei-patru babe care mi se plâng de la uşă ba că le doare spatele, ba că s-a scumpit gazul, ba că-i prea cald afară şi ele au tensiune, nu pot veni după medicamente… Au câte trei căţei, dar din păcate nu poţi trimite căţelul, chiar dacă ” e ca şi copilul meu”, după pâine, şi “vecinii e răi, doamnă, toţi vrea să te înşele!”.
Mai demult, scoasă din sărite de lamentările uneia, i-am spus că trebuia să fi făcut un copil, ca să aibă pe cine trimite, şi mi-a răspuns, siderată: “şi cum vrei domnişoară să scot un copil pe gaura aia?”. Alta, care se plângea că n-o iubeşte decât căţeaua, mi-a spus că n-a avut niciodată timp de copii, ea şi soţul ei au avut o viaţă socială foarte activă şi s-au iubit foarte mult.
Nu-mi poate fi mila de ele, nu atunci când ştiu că sunt o mulţime de copii care ar fi peste măsură de fericiţi să facă piaţa, să stea la coadă la farmacie sau la Electrica doar ca să aibă cui să-i spună “mami”. Poate că e mai bine că n-au avut niciodată copii, dar ceea ce mă enervează e faptul că se vaită de singurătate.
Păi bine, deşteptele lui peşte, dacă voi nu iubiţi pe nimeni, şi vă doare în fund de necazurile altora, cum aţi vrea să fiţi iubite? Rămâneţi cu câinii, ei, săracii, nu ştiu ce-i ăla egoism!