Acum vreo câteva luni aud că o puştoaică de vreo 16 ani a intrat cu nasul în pumnii iubitului pentru că respectivul a dat de un mesaj de la un număr necunoscut pe telefonul ei. Degeaba a încercat fata să-i explice că oamenii mai şi butonează aiurea numerele, respectivul a pedepsit-o preventiv. La vreo câteva săptămâni după asta, aud că alta s-a despărţit cu circ şi palme de prieten pentru că a fost văzută venind acasă de la liceu cu un coleg.
Şi devine aproape normal să ai interdicţii de ieşit din casă, fie şi după pâine, dacă există riscul să te întâlneşti cu vreun vecin posesor de puţă. Sau să li se controleze telefoanele, mail-ul şi împrejurimile casei. Şi nu pot să înţeleg chestia asta sub nici o formă.
Adică, pentru că un frustrat oarecare se declară oficial “iubit”, fetele sunt chiar atît de idioate încât să renunţe brusc la orice urmă de personalitate? Cum li se poate părea normal ca un bou să îşi impună cu forţa prezenţa continuă în viaţa ei?Cât de disperată după iubire trebuie să fii ca să accepti atîtea umilinţe? Câte greşeli au făcut părinţii care te-au educat de ai crescut cu atât de puţin respect faţă de persoana ta?
Cum e posibil să confunzi dragostea pe care ar trebui s-o primeşti cu complexele de inferioritate ale unui individ a cărui unică sansă de a-şi perpetua genotipul e să dea peste o bleagă?
Se mai întâmplă, în naivitatea pe care o ai la 15-16 ani, să te îndrăgosteşti de persoana greşită. Să zicem că o vreme te flatează gelozia lui, o iei ca pe o dovadă că e şi el îndrăgostit de tine. Dar cînd începe să te controleze şi să ceară explicaţii, când începe să aibă pretenţii, dispari. Dragostea înseamnă respect şi încredere, dacă nu ţi le acordă necondiţionat e clar că nu e cazul s-o arzi aiurea cu el de teamă că altul n-o să mai găseşti. Fata mamii, nici nu-ţi doreşti altul la fel!
Să vă spun ce-aş face eu? E irelevant. Trebuie să reţineţi un singur lucru: nu v-a câştigat nimeni la poker. Sunteţi fiinţe umane. Aveţi dreptul să vă întâlniţi cu oricine. Oricând. Cel care vă iubeşte cu adevărat nu vrea nici să vă transforme în sclave, nici să vă umple de vânătăi, şi nici măcar să vă controleze. Vrea doar să fie lângă voi şi să vă facă să zâmbiţi. Dacă cel cu care sunteţi acum vrea ceva în plus, daţi-i un şut între picioare. O să doară, dar n-aveţi ce stricăciuni să faceţi, acolo oricum nu a fost niciodată nimic.
Poate se trezeşte vreuna să-mi spună ca “mă controlează de teamă să nu mă piardă, pentru că nu poate trăi fără mine”, că o invit, cu toată seriozitatea, să vină mai aproape. Ca să-i pot trage două palme, de trezire la realitate.